Șezătoarea
în ținuturile Zărăndene.
Șezătoarea era o adunare restrânsă la
sate, în serile de iarnă, la care participanții lucrau și petreceau, spunând
povești, glume, ghicitori, știri despre noutățile din comunitatea rurală. Ea a
fost,în satul Hărțăgani unul din cele mai apreciate obiceiuri.
La șezători se practicau și unele munci de
interior, specifice anotimpului de iarnă. Bărbații smicurau porumb sau
împleteau ștreanguri și bice, femeile țeseau pânză în război, torceau lâna și
fuior, iar fetele coseau diferite figuri pentru împodobirea cămeșilor cu care
se îmbrăcau duminica și în sărbători.
Femeile
în timpul șezătorii
Șezătorile începeau în pragul iernii,
după prinderea postului de Crăciun și țineau până primăvara, cu o întrerupere
pe timpul sărbătorilor de iarnă. Gazde erau, în permanență sau prin rotație,
familiile care aveau mai mult de lucru, spațiu mai mare în casa și condiți
pentru lucru și joc până aproape de miezul nopții.
Pe lângă femei, participau fetele de
măritat și ficiorii, care nu mergeau la șezători cu lucrul ci să-și joace
drăguțele și să le fure fusul cu care torceau sau cusătura.
După prinderea postului de Crăciun la
șezători se întâlneau și cetele de colindători, care învățau colinde iar Irozii
tăiturile. Mai participau și cântăreți care să acompanieze momentele artistice
de pildă un fluieraș. Femeile în timp ce torceau și țeseau cântau anumite
cântece specifice șezătorii si anume: „Foaie verde baraboi / Șezătoare-i azi la
noi / Hai să toarcem cânepa / Că se mărită Leana„ sau „Când vi bade-n șezătoare
/ Nu sta la ușă-n picioare / Uită-te-n casă de-a rându / Și te-așază un ți
gându„.
Desigur, înainte de toate, șezătoarea
oferea femeilor posibilitatea de a avansa semnificativ în unele dintre muncile
casnice ce cereau multă răbdare, mai ales în torsul cânepii, inului sau lânii,
cu atât mai mult cu cât tradiția spunea că torsul trebuia încheiat în timp
util, pentru ca până la Paști pânza să fie țesută. Torsul caierelor în
șezătoare are ca finalitate țesutul pânzei, adică o altă acțiune cu atribute ce
coboară din comogonie către o multitudine de simboluri dezvoltate de societatea
tradițională.
Unele femei în timp ce țes sau cos spun
anumite povești sau ghicitori specifice ritualului: „Bată-te pustia fus / C-am
uitat unde te-am pus / Dar de furcă nu mi frică / C-am băgat-o-n poețică /
Și-am legat-o la iușcioară / Ca să nu mai iasă afară / Măi bărbate fi cuminte /
Ia cânepa-n târg si-o vinde / De urâtu cânipi luai largu uliți / Și pusăi furca
pe-o bute / Și mă luai la beute / Bată-vă pustia bată / Eu de este nu-s
scăpată„.
După ce gazda „ominește„ muierile cu
„întorsuri„(plăcinte) iar bărbați cu un pahar de vinars, fluierașu zice o
cântare pentru a începe jocul cu strigături: „Nu vă uitați că-s micuță / C-am
durmit la oi desculță / Cu capu pă mușuroi / Și cu ochii după oi„ sau „Cân mei
bade la pădure / Hai la noi după săcure / Să-ți dau apă din pahar / Să nu rupi
ceva la car / Să-ți dau apă din căniță / Să nu rupi la roată-o spiță„.
După ce jocul se încheie la fel ca și la
obiceiul Cununii grâului lucrătorii își i-au rămas bun de la gazde cu ajutorul
strigăturilor specifice: „Tăt am zâs mă duc mă duc / Și badea nu m-o crezut /
Da acuma poate crede / Că mă duc nu mă mai vede„ sau „Cine doarme tătă noaptea
/ Nu-i pacat să-l mânce moartea / Că eu de trei nopți nu dorm / Nici acuma nu
mi somn”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu