Plugusorul si Steaua , traditie de Craciun

 

Film realizat de elevul Bocotan Adrian , clasa a 7-a

 

 

Film realizat de elevul Stancu Ionut, clasa a 7-a

Obiceiuri hunedorene on PhotoPeach
 Film reazlizat de elevul Gherghel Ciprian, clasa a 7-a

Traditii de Craciun din satul Mintia , comuna Vetel

 

 

Film realizat de elevul Michi Laurentiu din clasa a Vll-a

Obiceiuri din satul Ribita

    Obiceiuri din satul Ribita

OBICEIURI DE CRACIUN 
Dintre obiceiuri, mai bine conservate sunt cele legate de Sarbatoarea Craciunului, cand in toate satele se merge cu colinda. Imediat dupa prinderea "Postului Craciunului", baietii din satele comunei incep pregatirile pentru marea sarbatoare a Nasterii Domnului. Tinerii isi aleg prin vot secret un "primar mic" si un "primar mare" si stabilesc casa unde vor avea "conacul" pe toata perioada postului. Aici se intilnesc si pregatesc colindele preluate din generatie in generatie. De remarcat existenta unui mare numar de colinde cu tematica in primul rind religioasa dar si laica. Cele religioase se refera la Nasterea Domnului, izgonirea din rai, rastignirea lui Isus, sfirsitul lumii etc. In colindele laice este vorba despre tineri si tinere de virsta casatoriei, despre petitori, pastori, vinatori iscusiti si chiar o varianta a Mioritei.
In satul Ribita exista doua grupuri de colindatori cu "Steaua" (Craii) si cu "Turca". Grupul cu "Steaua" este compus din tineri cu virste intre 10 –14 ani care colinda in ajunul Craciunului si in ziua de Craciun pe la casele gospodarilor. Grupul de colindatori cu "Turca" este compus din tineri necasatoriti, care colinda pe la case insotiti de un grup de muzicanti si o turca. Dupa ce tinerii colinda, muzicantii incep sa cinte si baietii vor juca toate femeile din casa gospodarului, indiferent de virsta.
Cele doua grupuri de colindatori pornesc in ajunul Craciunului, pe la prinz,la inceput cei cu Steaua, urmati de cei cu Turca. Ei vor colinda la casa preotului si a primarului, dupa care vor incepe de la prima casa din sat. In dimineata de Craciun, cele doua cete de colindatori vor colinda la biserica

 

 

 

 

 

 

 

 

In satul Crisan, pe linga colindatorii cu Steaua si Turca, se merge si cu Viflaimul, iar in celelalte sate ale comunei merg doar colidatorii cu Turca. A doua zi de Craciun, in toate satele comunei are loc balul colindatorilor, la care participa intreaga comunitate.
Colindatorii erau "cinstiti" de catre gospodari, initial cu cirnati, cozonac si tuica, daruri care erau adunate si carate in desagi de catre o persoana numita "iapa". Astazi in general colindatorii sunt cinstiti cu bani si tuica.

                                OBICEIURI ALE CICLULUI VIETII 

Dintre obiceiurile legate de ciclul vietii – nastere, casatorie, inmormintare-mare parte dintre acestea fie s-au pierdut, fie s-au pastrat intr-o forma alterata. Un obicei de inmormintare care s-a pastrat pina in zilele noastre este "Cintecul bradului", cu profunde semnificatii si simboluri pentru viata comunitatii. Acest ceremonial se intilneste la tinerii morti si necasatoriti. Ceremonia incepe cu aducerea bradului din padure de catre tineri, care cinta un anumit cintec. Flacaii aduc bradul in curtea mortului, il curata de o parte din crengi pentru "imprimurat"’. In timp ce pregatesc bradul cu "primuri" colorate, "ciscaneie" si "ciscaneute", camasi ale mortului, femeile cinta Cintecul mortului
Pe drumul spre biserica, femeile cinta "bocetul de plecare", iar la cimitir este cintat "bocetul de mort"’. La biserica, bradul este infipt linga cruce, fiind un simbol al celui mort, al continuitatii vietii si in cealalta dimensiune, asa dupa cum bradul ramine mereu verde. De remarcat ca odinioara obiceiul de imormintare "Cintecul bradului" se intilnea si la tinerii casatorit decedati.

Impuscatul Cocosului in zona Hategului

                                                 ÎmpuŞcatul cocoŞului 
Un alt obicei pitoresc, a cărui vechime se pierde în negura istoriei, este cel numit „împuşcatul cocoşului”. Acest obicei se mai păstrează doar în zona Haţegului şi în comunele din apropiere. Dar unde se respectă în fiecare an este în comuna Densuş, în satele Peşteana şi Peşteniţa. Obiceiul are loc în prima zi de Paşti. în săptămâna mare se formează două cete de tineri care vor prezenta obiceiul în Duminica Paştelui. Una dintre aceste două echipe va aduce un cocoş, de preferinţă negru, şi merg la un loc dinainte stabilit în hotarul satului unde se întrec în împuşcatul cocoşului. Ambele cete sunt formate din trei, patru concurenţi. Cocoşul se leagă de un pom într-o livadă, iar arbitrul concursului este pădurarul satului, posesorul armei de vânătoare. Concursul se desfăşoară sub atenta supraveghere a acestuia care îi şi învaţă cum să tragă cu puşca. Au loc mai mult împuşcături, iar ceata care împuşcă prima cocoşul câştigă trofeul, ceata pierzătoare fiind obligată să organizeze hora satului, care constă în plătirea lăutarilor, asigurarea mâncării şi băutura care trebuie să fie din plin. 

Obiceiul Santoaderului
Se practica in prima saptamana din postul Pastelui numita si Saptamana Santoaderului. Atunci fetele se insotesc cate doua, iar baietii se infratesc cate doi. Adica fetele raman toata viata lor prietene, ajutandu-se si intelegandu-se intre ele mai bine ca doua surori, iar baietii raman prieteni zicandu-si fartati.

 

                                                            „Ciorolita”

Este un obicei unic, care se pastreaza într-un singur catun din satul Tebea. „Ciorolita” este un personaj colectiv care bântuie ulitele satului în noaptea ajunului de Boboteaza (5 spre 6 ianuarie). Tineri mascati parcurg un traseu de aproape zece kilometri, însotiti de aproape întregul sat. Procesiunea începe, însa, numai dupa ce preotul a dus Botezul si în ultima locuinta. Straniul alai se opreste doar la doua case: a preotului si a unei gazde care „omeneste” (le da mâncare si bautura) mastile. Ele personifica toti raii posibili din omenire: betivul, hotul, ucigasul, târfa s.a., iar în arsenalul lor intra orice obiect care poate face zgomot. În noaptea respectiva, pare ca tot satul arde. La toate raspântiile sunt aprinse focuri, în jurul carora danseaza, fac zgomot si scot chiote înfricosatoare mastile si însotitorii lor, ca sa alunge spiritele rele din preajma satului. Drumul se încheie, însa, în fiecare an, în cimitirul de le Tebea, la mormântul lui Avram Iancu. Mastile îsi fac jocul, dupa care toti cei care le însotesc se descopera si se roaga.
Originile obiceiului nu sunt cunoscute. Desi e legat, ca data, de o sarbatoare religioasa, întreaga desfasurare sugereaza un obicei laic si chiar cu note barbare. Unii spun ca a fost adus din Bucovina, de pe lânga Radauti, dupa Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de catre tineri care fusesera jandarmi în acea zona, sub stapânirea austriaca.

OBICIEURI-PASTE on PhotoPeach

Traditii si obiceiuri hunedorene in perioada Pastelui

Din multitudinea de obiceiuri pascale care se derulau în vatra satului tradiţional s-au mai păstrat până în prezent doar câteva care se desfăşoară începând din postul Paştelui şi până în prima sau a doua zi de Paşti. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri este cel cunoscut de localnici ca obiceiul steagului. Este un obicei etnofolcloric din satele zărăndene, în special în satele unde se practica mineritul. Este un obicei vechi, practicat de peste 150 de ani în perioada în care mineritul era sub concesiune austro-ungară. În satul Hondol, acest obicei era structurat începând cu Săptămâna Mare a Paştelui şi după Înviere, în primele trei zile. În Săptămâna Mare se strânge o ceată de flăcăi care îşi aleg doi conducători numiţi comornic şi crai. Flăcăii merg în pădure şi taie un stejar din care confecţionează o toacă pe care o instalează în curtea bisericii din Hondol. Tot în acest timp se instalează nişte tuburi cu care se puşcă cu carbit pentru a alunga spiritele rele din zonă. În Săptămâna Mare, băieţii păzesc toaca ziua şi noaptea anunţând prin semnale repetate Învierea lui Isus Hristos. Prin acest gest, flăcăii din Hondol se identifică cu străjerii de la mormântul Domnului Iisus. Între timp, la casa craiului se confecţionează steagul de Paşti. Acest steag este format dintr-un băţ lung împodobit cu primburi, iar în vârf este brodat steagul cu efigia Domnului Iisus, sub efigie fiind însemnate două ciocane minereşti şi anul calendaristic. În Duminica Paştelui când se face slujbă, ceata de flăcăi poartă steagul de la casa unde a fost confecţionat până la biserică, iar după slujbă, se merge cu el la cimitirul din sat unde i se face şi sfinţirea. Ceata îl poartă pe la mormintele oamenilor, dar numai pe la cei care au făcut ceva în viaţă şi sunt demni de acest steag. După ce se face acest ritual se merge pe la casele oamenilor unde se urează tradiţionalul „Cristos a înviat”. Acest periplu ţărănesc se prelungeşte până a doua zi de Paşte când steagul este purtat la toate casele din sat. Se dau în schimb ouă roşii, carne de miel şi vinars. Toate acestea sunt strânse de comornic şi crai în vederea organizării jocului cetei care are loc la căminul cultural din Hondol. La acest joc participă toţi tinerii din sat şi se organizează o horă a satului. După terminarea jocului steagul este predat la biserică depozitându-se în clopotniţă. 

          Odata cu inceperea Postului Mare, copiii din comuna se organizau pe cringuri si catune si isi instalau prin prunii din gradini cite o toaca, pe care o bateau, cite 2-4 copii rotindu-se in jurul ei. Uneori erau alungati din gradini deoarece se spunea ca aceia care bat toaca au terminat slanina. Tot atunci incepea si jocul cu mingea, denumit "lopta-n bita". Mingile folosite erau confectionate din cirpe, iar cele mai valoroase din piele, umplute cu par de la vite. Jocul era deosebit de apreciat si se juca in 4, 6 sau 8 persoane, impartite in doua grupe. 
Un alt joc apreciat de tineri era cel denumit "tic mala", la joc participind mai multe perechi formate dintr-o fata si un baiat care se tineau de miini si un baiat fara pereche. Perechile se desprindeau de miini si fugeau pentru a se intilni din nou. Baiatul fara pereche trebuia sa prinda o fata inainte de refacerea perechilor. De regula acest joc se desfasura in curtea bisericii. In fiecare seara de miercuri si vineri se participa la slujba de denii de la biserica. In Joia Mare, piinea si vinul pentu Pasti sunt introduse in altar si sfintite. Painea era facuta de o femeie mai in virsta, vaduva. Vineri seara la biserica se cinta Prohodul. Tinerii se string aici, la biserica, unde se impart in ,,partide’’, fiecare grup la cite o strana. Prohodul va fi cintat cite o strofa, alternativ, de catre cele doua grupuri. Tot in postul de Pasti, baietii isi pregatesc carbid pentru "a trage cu teava". Pentru noaptea de Inviere se grupeaza pe catune, fiecare "echipa"’de baieti isi instaleaza tabara pe unul din dealurile ce incojoara satul: Dupa Vie, Fata satului, Virful Viii, Virful Taului. Pe toate aceste dealuri sunt instalate, pe un suport de birne, cite 5-7 tevi pentru puscat, fiind amenajata si o coliba pentru adapost in caz de ploaie. Este aprins si un foc mare care va arde toata noaptea de Inviere. Intre echipele de baieti este o adevarata concureta "cine pusca mai mult si mai puternic". Fetele si femeile au si ele preocuparile lor specifice,ele trebuind sa pregateasca masa speciala pentru ziua de Pasti, cozonacii pentru parastase si ouale impistrite. Astfel in Vinerea Mare, femeile se grupeaza cite doua-trei, isi pregatesc instrumentele pentru impistrit si incep lucrul de dimineata.

                                                    Impistrarea oualor
              Procedeul impistririi consta in desenarea cu ceara fierbinte a unor modele pe oul fiert, cu instrumentul numit pistia. Modelele sunt geometrce, florale, stele, sori, unelte agricole. Dupa desenare se coloreaza desenul in diverse culori, care se acopera cu ceara, dupa care oul se introduce in culoarea de fond. Dupa ce se usuca, oul este incalzit si ceara stearsa, rezultind oul impistritat. In ziua de Pasti, in cimitir, fetele ofera oua baietilor, pentru a fi jucate la jocul de a doua zi. Tot in cimitir, in ziua de Pasti, unde se aduna intreaga suflare a satului cu tuica si cozonac, pentru a ridica parastase celor morti, copiii au un joc in legatura cu ouale impistrite. Astfel un baiat tine un ou intre degete, iar altul de la oarecare distanta arunca cu un ban metalic spre ou pentru a-l lovi. Daca banul ramine infipt in ou, cel care da cu banul ia oul, iar daca nu reuseste din trei incercari sa sparga oul, cel care tine oul, ia banul. 

Realizat de elevii : Balogh Razvan si Michi Laurentiu

 

Sezatoarea - obicei din satul Hartagani,comuna Baita

 Șezătoarea în ținuturile Zărăndene.

 

Șezătoarea era o adunare restrânsă la sate, în serile de iarnă, la care participanții lucrau și petreceau, spunând povești, glume, ghicitori, știri despre noutățile din comunitatea rurală. Ea a fost,în satul Hărțăgani unul din cele mai apreciate obiceiuri.

 La șezători se practicau și unele munci de interior, specifice anotimpului de iarnă. Bărbații smicurau porumb sau împleteau ștreanguri și bice, femeile țeseau pânză în război, torceau lâna și fuior, iar fetele coseau diferite figuri pentru împodobirea cămeșilor cu care se îmbrăcau duminica și în sărbători.

Femeile în timpul șezătorii

 

Șezătorile începeau în pragul iernii, după prinderea postului de Crăciun și țineau până primăvara, cu o întrerupere pe timpul sărbătorilor de iarnă. Gazde erau, în permanență sau prin rotație, familiile care aveau mai mult de lucru, spațiu mai mare în casa și condiți pentru lucru și joc până aproape de miezul nopții.

Pe lângă femei, participau fetele de măritat și ficiorii, care nu mergeau la șezători cu lucrul ci să-și joace drăguțele și să le fure fusul cu care torceau sau cusătura.

După prinderea postului de Crăciun la șezători se întâlneau și cetele de colindători, care învățau colinde iar Irozii tăiturile. Mai participau și cântăreți care să acompanieze momentele artistice de pildă un fluieraș. Femeile în timp ce torceau și țeseau cântau anumite cântece specifice șezătorii si anume: „Foaie verde baraboi / Șezătoare-i azi la noi / Hai să toarcem cânepa / Că se mărită Leana„ sau „Când vi bade-n șezătoare / Nu sta la ușă-n picioare / Uită-te-n casă de-a rându / Și te-așază un ți gându„.

Desigur, înainte de toate, șezătoarea oferea femeilor posibilitatea de a avansa semnificativ în unele dintre muncile casnice ce cereau multă răbdare, mai ales în torsul cânepii, inului sau lânii, cu atât mai mult cu cât tradiția spunea că torsul trebuia încheiat în timp util, pentru ca până la Paști pânza să fie țesută. Torsul caierelor în șezătoare are ca finalitate țesutul pânzei, adică o altă acțiune cu atribute ce coboară din comogonie către o multitudine de simboluri dezvoltate de societatea tradițională.

Unele femei în timp ce țes sau cos spun anumite povești sau ghicitori specifice ritualului: „Bată-te pustia fus / C-am uitat unde te-am pus / Dar de furcă nu mi frică / C-am băgat-o-n poețică / Și-am legat-o la iușcioară / Ca să nu mai iasă afară / Măi bărbate fi cuminte / Ia cânepa-n târg si-o vinde / De urâtu cânipi luai largu uliți / Și pusăi furca pe-o bute / Și mă luai la beute / Bată-vă pustia bată / Eu de este nu-s scăpată„.

După ce gazda „ominește„ muierile cu „întorsuri„(plăcinte) iar bărbați cu un pahar de vinars, fluierașu zice o cântare pentru a începe jocul cu strigături: „Nu vă uitați că-s micuță / C-am durmit la oi desculță / Cu capu pă mușuroi / Și cu ochii după oi„ sau „Cân mei bade la pădure / Hai la noi după săcure / Să-ți dau apă din pahar / Să nu rupi ceva la car / Să-ți dau apă din căniță / Să nu rupi la roată-o spiță„.

După ce jocul se încheie la fel ca și la obiceiul Cununii grâului lucrătorii își i-au rămas bun de la gazde cu ajutorul strigăturilor specifice: „Tăt am zâs mă duc mă duc / Și badea nu m-o crezut / Da acuma poate crede / Că mă duc nu mă mai vede„ sau „Cine doarme tătă noaptea / Nu-i pacat să-l mânce moartea / Că eu de trei nopți nu dorm / Nici acuma nu mi somn”

 

Cununa graului,obicei din satul Hartagani,comuna Baita

Cununa grâului

          Obiceiul ” Cununii Grâului ” este practicat și în zilele noastre în satul Hărțăgani. Urmează o succintă prezentare a acestui obicei, pentru a stârni interesul dumneavoastră de al vedea practicat chiar de țăranii din satul Hărțăgani in fiecare vară. Momentele de desfășurare a acestui obicei sunt următoarele: O familie mai „înstărită” a satului își cheamă „neamurile” și vecini la clacă intr-o zi anume „ dacă o sta vremea” . Gazda trebuie să cheme la clacă și „ lăutașii” pentru a merge lucrul mai bine. În dimineața zilei în care urmează să fie secerată holda de grâu , oamenii se adună la casa gazdei, pentru a pleca spre „ holdă ”. Odată ajunși acolo femeile și fetele cu secerile taie grâul, în timp ce bărbații „ bat parii” și „cară snopii” de grâu ai secerătoarelor.

Grupul de seceratoare ajunse la holda de grâu

 

      După terminarea seceratului avea loc împletirea cununii din cele mai frumoase spice de grâu, din ultimul  „ snop” ori dintr-o „ fâșie de holdă” nesecerată.

            De regulă, cununa era împletită de cele mai pricepute femei ale clăcii. În timpul împletirii cununii se cânta un cântec specific acestui ritual: „ În cea verde poieniță / Frumos doarme o copiliță / Vine un băiețel de grabă / Mi-o trezește și mi-o-ntreabă„.

   După ce cununa era gata, un băiat o purta de la holda de grâu si pană la casa gazdei. Pe tot parcursul drumului spre locuința gazdei se cânta „ cântecul cununii”: „ Rămâi holdă sănătoasă, că ne-ai dat roadă frumoasă„. Sătenii și copii satului „ udau cununa” pentru a sporii și îmbogății roadele de grâu anul viitor. După ce alaiul de secerători ajunge la casa gazdei,  băiatul care duce cununa, este răsplatit cu bani , iar ceata de secerători se așează la masă pentru a mânca si pentru a-și „ trage sufletul” după o zi întreagă de secerat .

             Se încinge o petrecere cu mult joc si voie bună, unde se cântă, se joacă și se strigă strigături specifice obiceiului și zonei folclorice: „De-am avea noi lăutași / Cum ne-ar zice mintenaș / Dar noi lăutași n-avem / Noi zicem și noi jucăm„ sau „ Dragu-mi cu cine joc / Că miroase-a busuioc / Dragu-mi cu cine cânt / Că miroase-a fân cosât„ .

 

Împletirea cununii de cele mai pricepute secerătoare din cele mai frumoase spice

 

 

Clăcașii în toiul petrecerii , odată ajunși la casa gazdei.

 

 

Când jocul este pe sfârșite, fiecare secerătoare și fiecare clăcaș își ia rămas bun  de la gazdă, urându-i ca anul viitor roadele să fie mai bogate iar ei să mai poată veni la clacă, cu ajutorul următoarelor strigături: „ Mulțumim la gazda nost / Că ne-o ominit frumos/ Cu cină și cu lumină / Și cu dor de la inimă„ sau   „ Zâua bună am plecat / Mulțamim de ce ne-ați dat / Zâua bună noi ne-om duce/ Mulțamim de gură dulce„.

Și așa se termină acest obicei despre care noi v-am vorbit cu mare drag.

Obiceiul ” Cununii Grâului ” este practicat și în zilele noastre în satul Hărțăgani. Prin acest obicei oamenii își seceră grâul mult mai ușor fiind ajutați de rude și vecini.Pentru a vedea o demonstrație a ceea ce v-am prezentat mai sus vă invităm în satul nostru, Hărțăgani.